CEDH · PRESS;GCJUDGMENTS;ENG — 8 juillet 2004

.s800EAC49 { font-size:12pt } .sFE10DC93 { margin-top:0pt; margin-bottom:0pt; text-align:center } .s29100277 { font-family:Arial; font-weight:bold } .s40F41F73 { margin-top:0pt; margin-bottom:0pt; text-align:right } .s32563E28 { margin-top:0pt; margin-bottom:0pt } .sBB9EE52A { font-family:Arial } .s7ED160F0 { text-decoration:none } .s33165EBA { font-family:Arial; font-size:8pt; vertical-align:super; color:#0069d6 } .s4DDA3AA3 { font-family:Arial; font-weight:bold; font-style:italic } .s6B505E72 { margin:0pt; padding-left:0pt } .s29FF94AA { margin-left:56.87pt; padding-left:7.48pt; font-family:serif } .s6C3B0BAF { margin-top:0pt; margin-bottom:0pt; text-indent:28.35pt } .sDD72D75D { margin-top:0pt; margin-left:46.35pt; margin-bottom:0pt } .sA3C2123C { margin-top:0pt; margin-left:28.35pt; margin-bottom:0pt } .sCB9E0544 { margin-top:0pt; margin-bottom:0pt; text-align:left } .s1EDF3BA6 { font-family:Arial; font-size:8pt; font-weight:bold; vertical-align:super; color:#0069d6 } .sA36B60A1 { font-family:Arial; font-style:italic } .sC7EAD8B { font-family:Arial; font-weight:bold; text-decoration:underline } .sADADF4A7 { font-family:Arial; text-decoration:underline } .s3DC36BA9 { font-family:Arial; text-decoration:underline; color:#0069d6 } .sF6A12959 { width:33%; height:1px; text-align:left } .s2EB42ED2 { margin-top:0pt; margin-bottom:0pt; font-size:10pt } .s653E6C45 { font-family:Arial; font-size:6.67pt; vertical-align:super; color:#0069d6 } CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI   349 8.7.2004   Comunicat al Grefierului   HOTARAREA MARII CAMERE IN AFACEREA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVA ŞI RUSIA   Curtea europeană a drepturilor omului a pronunţat astăzi în audienţă publică hotărârea sa [1] în afacerea Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Rusia (cererea nr. 48787/99). Curtea a decis:   cu unsprezece voturi contra şase, că reclamanţii se află sub jurisdicţia Moldovei conform articolului 1 (jurisdicţia statelor) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte obligaţiile sale pozitive; şi cu şaisprezece voturi contra unu, că reclamanţii se află sub jurisdicţia Rusiei conform articolului 1 al Convenţiei;   Tratamentul şi condiţiile suportate de reclamanţi   cu unsprezece voturi contra şase, că articolul 3 (interzicerea torturii şi a tratamentelor şi pedepselor inumane sau degradante) nu a fost încălcat de către   Moldova în ceea ce priveşte relele tratamente şi condiţiile de detenţie pe care le-a suportat d-l Ilaşcu în aşteptarea eventualei sale executări; cu şaisprezece voturi contra unu, că articolul 3 a fost încălcat de către Rusia datorită relelor tratamente şi condiţiilor de detenţie pe care le-a suportat d-l Ilaşcu în aşteptarea eventualei sale executări, şi că acestea trebuie calificate drept tortură;   cu unsprezece voturi contra şase, că articolul 3 a fost încălcat de către Moldova începând cu luna mai 2001 datorită relelor tratamente şi condiţiilor de detenţie pe care le-a suportat d-l Ivanţoc, şi că acestea calificate drept tortură; cu şaisprezece voturi contra unu, că articolul 3 a fost încălcat de către Rusia datorită relelor tratamente şi condiţiilor de detenţie pe care le-a suportat d-l Ivanţoc, şi că acestea trebuie calificate drept tortură;   cu unsprezece voturi contra şase, că articolul 3 a fost încălcat de către Moldova începând cu luna mai 2001 datorită relelor tratamente şi condiţiilor de detenţie pe care le-au suportat d-nii Leşco şi Petrov-Popa, şi că acestea trebuie calificate drept tratamente inumane şi degradante; cu şaisprezece voturi contra unu, că articolul 3 a fost încălcat de către Rusia datorită relelor tratamente şi condiţiilor de detenţie pe care le-au suportat d-nii Leşco şi Petrov-Popa, care trebuie calificate drept tratamente inumane şi degradante;         Privare de libertate   cu unsprezece voturi contra şase, că articolul 5 (dreptul la libertate şi la siguranţă) din Convenţie nu a fost încălcat de către Moldova în ceea ce priveşte detenţia d-lui Ilaşcu ; cu unsprezece voturi contra şase, că articolul 5 din Convenţie a fost şi continuă să fie încălcat de către Moldova în ceea ce priveşte detenţia d-lor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa, începând cu luna mai 2001 ; cu şaisprezece voturi contra unu, că articolul 5 a fost încălcat de către Rusia în ceea ce îl priveşte pe d-l Ilaşcu până în mai 2001 şi că articolul 5 din Convenţie a fost şi este în continuare încălcat în ceea ce îi priveşte pe d-nii Ivanţoc, Leşco şi   Petrov-Popa;   In plus, Curtea a decis: în unanimitate, că nu este cazul să examineze separat capătul de cerere referitor la încălcarea articolului 2 (dreptul la viaţă) în ceea ce priveşte condamnarea d-l Ilaşcu la pedeapsa capitală; în unanimitate, că nu este cazul să examineze separat capătul de cerere referitor la încălcarea articolului 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie); în unanimitate, că nu este competentă să examineze capătul de cerere referitor la încălcarea articolului 6 (dreptul la un proces echitabil); cu cincisprezece voturi contra două, că articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu a fost încălcat (protecţia proprietăţii); cu şaisprezece voturi contra unu, că Moldova şi Rusia nu au respectat obligaţiile prevăzute de articolul 34 (dreptul la cerere individuală) din Convenţie.   In aplicarea articolului 41 (satisfacţie echitabilă) din Convenţie, Curtea a hotărât : cu zece voturi contra şapte, că Moldova trebuie să acorde dlor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa, câte 60   000 de euro (EUR) fiecăruia, reprezentând daune materiale şi morale, 3   000 EUR la fiecare reclamant, reprezentând daune morale decurgând din încălcarea articolului 34, şi o sumă globală de 7   000 EUR reprezentând cheltuieli, mai puţin 1 321,34 EUR deja atribuiţi cu titlul de asistenţă judiciară. cu şaisprezece voturi contra unu, că Rusia trebuie să acorde 180   000 EUR dlui Ilaşcu şi câte 120   000 EUR fiecăruia dintre ceilalţi reclamanţi, reprezentând daune materiale şi morale, ca de altfel şi 7   000 EUR fiecărui reclamant reprezentând daune morale decurgând din încălcarea articolului 34, şi suma globală de 14   000 EUR reprezentând cheltuieli, mai puţin 2   642,66 EUR deja atribuiţi cu titlul de asistenţă judiciară.   In plus, Curtea decide în unanimitate, că statele moldovean şi rus trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor care sunt încă încarceraţi şi să asigure imediat punerea lor în libertate.   1. Faptele principale   Reclamanţii, Ilie Ilaşcu, Alexandru Leşco, Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa, cetăţeni moldoveni în momentul introducerii cererii, sunt născuţi respectiv în 1952, 1955, 1961 şi 1963. Dl. Ilaşcu   a dobândit şi cetăţenia română în 2000 iar d-nii Leşco şi Ivanţoc în 2001. Reclamanţii, cu excepţia d-lor Ilaşcu şi Leşco care au fost puşi în libertate în mai 2001 şi respectiv în iunie 2004, sunt în continuare deţinuţi în „Republica Moldovenească Nistreană” (RMT), regiune a Moldovei cunoscută sub numele de Transnistria, autoproclamată independentă în 1991.   La momentul faptelor, dl. Ilaşcu era liderul local al Frontului Popular şi milita pentru unirea Moldovei cu România. El a fost ales de două ori în parlamentul moldovean şi a fost desemnat pentru a face parte din delegaţia moldoveană la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. In decembrie 2000, el a fost ales senator în Parlamentul român şi numit în delegaţia română la Adunarea Parlamentară.   Intre 2 şi 4 iunie 1992, reclamanţii au fost arestaţi la domiciliul lor de la Tiraspol de către mai multe persoane, dintre care mulţi purtau o uniformă cu însemnele Armatei a 14-a a fostei URSS. Reclamanţii au fost acuzaţi de activităţi antisovietice şi de a fi combătut, prin mijloace ilegale, statul legitim al Transnistriei, sub conducerea Frontului Popular al Moldovei şi al României. De asemenea, le-a fost reproşat că au comis mai multe infracţiuni şi, mai ales, două asasinate. Pe 9 septembrie 1993, „tribunalul suprem al RMT” l-a condamnat pe dl. Ilaşcu la pedeapsa capitală şi la confiscarea bunurilor şi i-a condamnat pe ceilalţi reclamanţi la pedepse privative de libertate între 12 şi 15 ani, cu confiscarea bunurilor.   2. Procedura şi componenţa Curţii   Cererea a fost introdusă pe data de 14 iunie 1999. Pe 20 martie 2001, Camera căreia i-a fost atribuită afacerea s-a desesizat în favoarea Marii Camere (articolul 30 din Convenţie). Marea Cameră a decis să ţină o audiere asupra admisibilităţii şi fondului cererii, iar preşedintele a invitat guvernul român să participe la această audiere. Printr-o decizie din 4 iulie 2001, cererea a fost declarată admisibilă după ţinerea unei audieri, pe 6 iunie 2001. O delegaţie a Curţii a condus o anchetă la faţa locului la Chişinău şi Tiraspol între 10 şi 15 martie 2003.   Hotărârea a fost adoptată de Marea Cameră alcătuită din 17 judecători, în componenţa următoare :   Luzius Wildhaber (elveţian), preşedinte , Christos Rozakis (grec), Jean-Paul Costa (francez), Georg Ress (german), Nicolas Bratza (englez), Loukis Loucaides (cipriot), Ireneu Cabral Barreto (portughez) Françoise Tulkens (belgian), Corneliu Bîrsan (român), Josep Casadevall (andoran), Boštjan Zupančič (sloven), John Hedigan (irlandez), Wilhelmina Thomassen (olandeză), Tudor Panţîru (moldovean), Egil Levits (leton), Anatoli Kovler (rus), Elisabet Fura-Sandström (suedeză), judecători , şi Paul Mahoney , grefier .     3. Rezumatul hotărârii [2]   Capetele de cerere   Reclamanţii invocau o încălcare a articolului 6 din Convenţie, considerând că hotărârea de condamnare nu a fost pronunţată de un tribunal competent şi că, oricum, procedura în urma căreia au fost condamnaţi nu a fost echitabilă. In plus, ei se plângeau, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, de confiscarea bunurilor şi pretindeau că detenţia lor nu a fost regulamentară, încălcându-se astfel articolul 5. Dl. Ilaşcu denunţa, în plus, încălcarea articolului 2 datorată condamnării sale la pedeapsa capitală. Toţi reclamanţii denunţau şi condiţiile de detenţie, invocând în mod expres articolele 3 şi 8 şi în substanţă articolul 34.   Ei considerau că autorităţile moldovene sunt responsabile de încălcările susmenţionate pentru că ele nu au luat măsurile adecvate pentru a le pune capăt. După părerea lor, Rusia este de asemenea responsabilă pentru că teritoriul Transnistriei se găseşte sub controlul său de facto rezultat din staţionarea trupelor şi materialului militar rus şi din sprijinul acordat separatiştilor de către Rusia.   Decizia Curţii   Articolul 1   In ceea ce priveşte Moldova Pe baza tuturor elementelor pe care le posedă, Curtea consideră că guvernul moldovean, singurul guvern legitim al Republicii Moldova conform dreptului internaţional, nu îşi exercită autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său, şi anume acela care se află sub controlul efectiv al „RMT”. Cu toate acestea, chiar în lipsa unui control efectiv asupra regiunii transnistrene, Moldova are, în baza articolului 1 din Convenţie, obligaţia pozitivă de a lua măsurile aflate la dispoziţia sa şi în conformitate cu dreptul internaţional, în scopul asigurării respectului drepturilor garantate de Convenţie.   Prin urmare, reclamanţii cad sub jurisdicţia Moldovei în sensul articolului 1, dar responsabilitatea Moldovei pentru actele denunţate se stabileşte la lumina obligaţiilor pozitive pe care le are conform Convenţiei. Ele privesc atât obligaţiile necesare pentru restabilirea controlului asupra teritoriului transnistrean, ca expresie a jurisdicţiei sale, cât şi obligaţiile destinate să asigure respectul drepturilor reclamanţilor, inclusiv eliberarea lor.   In ceea ce priveşte situaţia reclamanţilor, Curtea observă că până la ratificarea Convenţiei în 1997 şi chiar şi după această dată, autorităţile moldovene au luat măsuri în vederea asigurării respectării drepturilor reclamanţilor. In schimb, Curtea nu dispune de probe care să indice că, după eliberarea d-lui Ilaşcu în mai 2001, au fost luate măsuri eficace care să pună capăt încălcărilor continui ale Convenţiei denunţate de către ceilalţi reclamanţi. Nici în relaţiile lor bilaterale cu Rusia, autorităţile moldovene nu s-a arătat mai atente în ceea ce privea soarta reclamanţilor ; Curtea nu a fost informată despre nici un demers pe care autorităţile moldovene să îl fi întreprins după mai 2001 pe lângă autorităţile ruse pentru a obţine eliberarea celorlalţi reclamanţi.   Chiar şi după eliberarea d-lui Ilaşcu, era în puterea guvernului moldovean să ia măsuri pentru a asigura reclamanţilor respectarea drepturilor garantate de Convenţie. Prin urmare, Curtea concluzionează că responsabilitatea Moldovei ar putea fi angajată ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive în ceea ce priveşte actele denunţate posterioare lunii mai 2001.   In ceea ce priveşte Rusia In timpul conflictului moldovenesc din 1991-1992, forţe ale fostei Armate a 14-a (care a aparţinut succesiv URSS-ului, CSI-ului şi apoi Rusiei) staţionate în Transnistria, au luptat cu şi pentru forţele separatiste transnistrene. Importante cantităţi de arme din arsenalul Armatei a 14-a au fost transferate în mod voit separatiştilor care au putut, în plus, să obţină şi alte arme fără ca militarii ruşi să se opună. Pe lângă acestea, de-a lungul confruntărilor dintre autorităţile moldovene şi separatiştii transnistreni, conducătorii ruşi au susţinut, prin declaraţiile lor, autorităţile separatiste.   Astfel, autorităţile ruse au contribuit atât militar cât şi politic la crearea unui regim separatist în regiunea Transnistriei care face parte din teritoriul Moldovei. Chiar şi după armistiţiul din 21 iulie 1992, Rusia a continuat să susţină din punct de vedere militar, politic şi economic regimul separatist, permiţându-i astfel să supravieţuiască, întărindu-se şi obţinând o anumită autonomie faţă de Moldova. După părerea Curţii, totalitatea actelor comise de militarii ruşi în privinţa reclamanţilor, inclusiv transferul lor în mâinile regimului separatist, în contextul unei colaborări a autorităţilor ruse cu acest regim ilegal, sunt de natură să creeze o responsabilitate în ceea ce priveşte actele acestui regim.   In acest moment, armata rusă continuă să staţioneze pe teritoriul Moldovei încălcînd angajamentele de retragere totală luate de Rusia la conferinţele OSCE din 1999 şi 2001. Atât înainte cât şi după 5 mai 1998, data intrării în vigoare a Convenţiei în ceea ce priveşte Rusia, în zona de securitate controlată de forţele ruse de menţinere a păcii, regimul „RMT” a continuat să-şi desfăşoare în mod ilegal trupe, să fabrice şi să comercializeze arme cu încălcarea acordului din 21 iulie 1992. Ansamblul acestor elemente este de natură să dovedească faptul că „RMT” continuă să se găsească sub autoritatea efectivă, sau cel puţin sub influenţa decisivă a Rusiei şi că oricum „RMT” supravieţuieşte graţie sprijinului militar, economic, financiar şi politic pe care Rusia i-l furnizează.   In aceste condiţii, Curtea consideră că există o legătura continuă şi neîntreruptă de responsabilitate a Rusiei în ceea ce priveşte soarta reclamanţilor, dat fiind faptul că politica sa de sprijin şi de colaborare cu regimul s-a perpetuat dincolo de 5 mai 1998 şi că, după această dată, Rusia nu a avut nici o tentativă pentru a pune capăt situaţiei reclamanţilor create de agenţii săi şi nu a acţionat pentru a împiedica pretinsele încălcări comise. Prin urmare, reclamanţii se fală sub „jurisdicţia” Rusiei şi responsabilitatea acesteia este angajată în ceea ce priveşte actele denunţate.   Competenţa Curţii   Curtea observă că, în privinţa Moldovei, Convenţia a intrat în vigoare pe data de 12 septembrie 1997 şi, în privinţa Rusiei, pe data de 5 mai 1998. Convenţia nu se aplică decât faptelor posterioare intrării sale în vigoare în privinţa statelor contractante vizate. Prin urmare, Curtea nu este competentă să examineze capătul de cerere referitor la articolul 6, şi nici pe cele referitoare la articolele 3, 5 şi 8 decât pentru faptele posterioare ratificării Convenţiei de către Moldova şi Rusia. In sfârşit, Curtea este competentă să examineze capătul de cerere referitor la articolul 2 invocat de dl. Ilaşcu.   Articolul 2   Dl. Ilaşcu, fiind eliberat şi trăind în acest moment alături de familia sa în România, Curtea consideră că executarea pedepsei pronunţată împotriva est mai degrabă o ipoteză decât o   certitudine. In schimb, nu este contestat faptul că după ratificarea Convenţiei de către statele în cauză, dl. Ilaşcu a trebuit să sufere atât datorită condamnării sale la pedeapsa cu moartea cât şi condiţiilor de detenţie sub ameninţarea executării acestei pedepse. In aceste condiţii, Curtea consideră că nu este cazul să examineze separat faptele de care se plânge dl. Ilaşcu în baza articolului 2 din Convenţie, ci că ar trebui mai degrabă să le analizeze în baza articolului 3.   Articolul 3   In ceea ce îl priveşte pe dl. Ilaşcu In timpul perioadei foarte lungi pe care a petrecut-o în „culoarul morţii”, reclamantul a trăit în umbra omniprezentă a morţii, cu angoasa unei execuţii potenţiale. Lipsit de orice formă de recurs, el a trăit timp de mai mulţi ani în condiţii de detenţie de natură să îi reamintească perspectiva executării sentinţei, inclusiv după intrarea în vigoare a Convenţiei. Angoasa şi suferinţa resimţite au fost agravate de absenţa de bază legală şi legitimitate a condamnării în sensul Convenţiei. „Tribunalul suprem al RMT” care a pronunţat pedeapsa împotriva d-lui Ilaşcu a fost creat de către o entitate ilegală în dreptul internaţional şi nerecunoscută de comunitatea internaţională. Acest „tribunal” aparţine unui sistem despre care este dificil de spus că funcţionează pe o baza constituţională şi juridică ce reflectă o tradiţie juridică în conformitate cu Convenţia. Stă mărturie aparenţa de arbitrar care se degajă din circumstanţele în care reclamanţii au fost judecaţi şi condamnaţi, aşa cum le-au descris ei – expunerea lor nefiind contestată de către celelalte părţi – şi aşa cum au fost ele descrise şi analizate de instituţiile OSCE.   In ceea ce priveşte condiţiile de detenţie a reclamantului în culoarul morţii, Curtea observă că dl. Ilaşcu a fost deţinut timp de opt ani în regim de izolare strictă : fără contact cu alţi deţinuţi, fără nici o informaţie venită din exterior, deoarece nu avea permisiunea să trimită sau să primească corespondenţă şi privat de dreptul de a-şi contacta avocatul sau familia; celula neîncălzită nici chiar în condiţiile vitrege de iarnă, era lipsită de lumină naturală şi de aerisire. Dl. Ilaşcu a fost, de asemenea, privat de mâncare în semn de pedeapsă şi, ţinând cont de restricţionarea primirii de colete, chiar şi mâncarea pe care o primea din exterior era adesea neconsumabilă. El nu putea decât rareori să facă un duş, adesea la un interval de câteva luni. In această privinţă, Curtea face trimitere la raportul Comitetului de Prevenire a Torturii realizat în urma vizitei făcute în Transnistria în 2000, care califică drept reprobabilă o izolare prelungită de-a lungul mai multor ani.   Condiţiile de detenţie au cauzat prejudicii sănătăţii sale, care s-a deteriorat de-a lungul acestor numeroşi ani de detenţie; el nu a fost îngrijit corespunzător, fiind privat de vizite şi tratamente medicale regulate şi de mâncare dietetică. Curtea observă cu îngrijorare existenţa regulilor care permit o putere discreţionară în materie de corespondenţă şi de vizite în penitenciar, fie că este vorba de puterea gardienilor sau a altor autorităţi, şi subliniază că astfel de reguli au un caracter arbitrar şi sunt incompatibile cu garanţiile adecvate şi eficiente contra abuzurilor, pe care orice sistem carceral al unei societăţi democratice trebuie să le prevadă.   In plus, în cazul de faţă, astfel de reguli au făcut şi mai dificile condiţiile de detenţie a reclamantului.   Condamnarea reclamantului la pedeapsa capitală combinată cu condiţiile în care a trăit pe perioada detenţiei capătă un caracter foarte grav şi crud şi trebuie, prin urmare să fie considerate ca acte de tortură în baza articolului 3. Dl. Ilaşcu fiind deţinut în momentul intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa Rusiei, aceasta din urmă este responsabilă de condiţiile de detenţie şi de tratamentul aplicat reclamantului ca şi de suferinţele care i-au fost cauzate în închisoare. Dl. Ilaşcu a fost eliberat în mai 2001; or, numai după această dată responsabilitatea Moldovei poate fi angajată ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive. In consecinţă, a existat o încălcare a articolului 3 de către Rusia, dar nu şi de către Moldova.   In ceea ce îl priveşte pe dl. Ivanţoc Ţinând cont de ansamblul elementelor de care dispune, Curtea estimează că poate să considere ca stabilit că, în timpul detenţiei, reclamantul a suferit mai multe lovituri şi alte suplicii şi că, în anumite momente, el a fost privat de mâncare şi de orice asistenţă medicală în ciuda stării sale de sănătate deteriorată de aceste condiţii de detenţie. In mod special, Curtea subliniază vexaţiunile şi relele tratamente la care a fost supus mai ales în mai 1999, după introducerea cererii în faţa Curţii.   In plus, dl. Ivanţoc est deţinut de la condamnarea sa din 1993 în regim de izolare, fără contact cu ceilalţi deţinuţi şi fără a avea acces la ziare. El este lipsit de posibilitatea de a se întrevedea cu un avocat, singurele sale contacte cu lumea exterioară fiind vizitele şi coletele de la soţia sa, dependente şi ele de autorizaţia eliberată de autorităţile penitenciarului după bunul lor plac. Toate aceste restricţii, lipsite de bază legală şi lăsate la discreţia autorităţilor, sunt incompatibile cu un regim de încarcerare într-o societate democratică şi au contribuit la creşterea angoasei şi a suferinţelor mentale ale reclamantului. Deţinut într-o celulă neîncălzită, rău aerisită, fără lumină naturală, reclamantul nu a putut beneficia de îngrijiri corespunzătoare stării sale de sănătate, în ciuda celor câteva vizite medicale autorizate de către autorităţile penitenciarului.   Luate în ansamblu şi ţinând cont de gravitatea lor, de caracterul represiv şi de scopul urmărit, tratamentele aplicate d-lui Ivanţoc i-au provocat dureri şi suferinţe „acute”, cu un caracter foarte grav şi crud, şi constituie acte de tortură în baza articolului 3. Dl. Ivanţoc fiind deţinut în momentul intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa Rusiei, aceasta din urmă este responsabilă de condiţiile de detenţie şi tratamentele care i-au fost aplicate, ca şi de suferinţele care i-au fost cauzate în închisoare. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 de către Rusia si Moldova.   In ceea ce-i priveşte pe dl. Leşco şi dl. Petrov-Popa Curtea estimează că poate să considere ca stabilit că, în timpul detenţiei, d-nii Leşco şi   Petrov-Popa au cunoscut condiţii de detenţie foarte dificile (vizite şi colete din partea familiilor acordate într-un mod discreţionar de către administraţia penitenciarului ; lipsa în anumite momente a mâncării sau distribuirea de mâncare nepotrivită pentru consum ; privarea în cea mai mare parte a timpului de orice asistenţă medicală adecvată în ciuda stării lor de sănătate deteriorată de aceste condiţii de detenţie ; absenţa mâncării dietetice, deşi era prescrisă din punct de vedere medical). Aceste condiţii s-au deteriorat după 2001.   In plus, dl. Petrov-Popa se găseşte în regim de izolare celulară din 1993, fără contact cu ceilalţi deţinuţi şi fără a avea acces la ziare în limba maternă. Amândoi au fost lipsiţi de   posibilitatea întrevederii cu un avocat până în iunie 2003.   Astfel de tratamente sunt de natură să cauzeze dureri şi suferinţe atât fizice cât şi mentale. Luate în ansamblu şi ţinând cont de gravitatea lor, ele pot fi calificate drept tratamente inumane şi degradante în baza articolului 3. D-nii Leşco şi Petrov-Popa fiind deţinuţi în momentul intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa Rusiei, aceasta din urmă este responsabilă de condiţiile de detenţie şi de tratamentele care le-au fost aplicate precum şi de suferinţele care le-au fost cauzate în închisoare. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 de către Rusia si Moldova.   Articolul 5   Făcând trimitere în special la concluziile reţinute în baza articolului 3 în ceea ce priveşte caracterul procedurii în cauză, Curtea concluzionează că nici unul dintre reclamanţi nu a fost condamnat de un „tribunal” şi că o pedeapsă cu închisoarea pronunţată de un organ jurisdicţional precum „tribunalul suprem al RMT” în urma unei proceduri precum cea în cauză, nu poate fi considerată drept o „detenţie regulamentară” decisă „conform normelor legale”. Prin urmare, privarea de libertate a reclamanţilor nu satisface condiţiile enunţate de   paragraful   1) a. al articolului 5 din Convenţie. Rezultă că articolul 5 §1 din Convenţie a fost încălcat până în mai 2001 în privinţa d-lui Ilaşcu şi că acest articol a fost şi continuă să fie încălcat în privinţa reclamanţilor care se găsesc încă în închisoare.   Având în vedere că reclamanţii erau deţinuţi în momentul intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa Rusiei, Curtea concluzionează că faptele care constituie o încălcare a articolului 5 îi sunt imputabile pentru toţi reclamanţii. Ţinând cont de concluzia sa conform căreia responsabilitatea Moldovei în baza obligaţiilor sale pozitive este angajată începând cu luna mai 2001, Curtea decide că articolul 5 nu a fost încălcat de aceasta în ceea ce-l priveşte pe dl. Ilaşcu, dar a fost încălcat cu privire la ceilalţi reclamanţi.   Articolul 8   Plângerea reclamanţilor se limitează la imposibilitatea de a scrie liber din închisoare familiilor şi Curţii şi la dificultăţile pe care le-au întâmpinat în primirea de vizite din partea familiilor. In ceea ce priveşte imposibilitatea de a sesiza Curtea din închisoare, acesta ţine mai mult de articolul 34, pe care Curtea îl va examina separat. Cu toate acestea, luând în considerare susţinerile lor în contextul articolului 3, Curtea estimează că nu este necesar să le examineze separat din perspectiva articolului 8.   Articolul 1 din Protocolul nr. 1   Presupunând că ar fi competentă să decidă asupra acestui capăt de cerere, Curtea observă că el nu a fost dovedit şi concluzionează că această dispoziţie nu a fost încălcată.     Articolul 34   Curtea observă că reclamanţii au afirmat că nu au putut să o sesizeze de la locul de detenţie şi că cererea lor, care a fost semnată de soţiile lor, a fost depusă de singurul avocat care îi reprezenta la începutul procedurii. Ea subliniază, de asemenea, ameninţările adresate reclamanţilor de către autorităţile penitenciarului din Transnistria şi agravarea condiţiilor de detenţie după depunerea cererii. Astfel de fapte constituie o formă de presiune ilicită şi inacceptabilă care a împiedicat dreptul lor de recurs individual.   In plus, Curtea observă cu îngrijorare conţinutul unei note din aprilie 2001 adresată de Rusia autorităţilor moldovene. Din aceasta reiese că autorităţile ruse au cerut Moldovei să retragă observaţiile prezentate Curţii în octombrie 2000 care sugerau responsabilitatea Rusiei datorită staţionării trupelor sale pe teritoriul moldovean, în Transnistria. Intr-adevăr, la audienţa din 6   iunie 2001, guvernul moldovean a declarat că îşi retrage partea din observaţii referitoare la Rusia. Astfel de acţiuni din partea guvernului rus, pe de o parte reprezintă negarea patrimoniului comun de idealuri şi tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţă a dreptului menţionat în preambulul Convenţiei iar, pe de altă parte, sunt de natură să aducă o atingere gravă examinării unei cereri depuse în exercitarea dreptului la recurs individual şi, prin aceasta, să împiedice chiar dreptul garantat de articolul 34 din Convenţie. Aşadar, articolul 34 a fost încălcat de către Rusia.   De altfel, Curtea observă că, după eliberarea sa, dl. Ilaşcu s-a întreţinut cu autorităţile moldovene în privinţa posibilităţii eliberării celorlalţi reclamanţi şi că, în acest context, dl. Voronin, preşedintele Moldovei, l-a acuzat public pe dl. Ilaşcu că el ar fi cauza menţinerii în detenţie a celorlalţi camarazi ca urmare a refuzului său de a îşi retrage cererea introdusă împotriva Moldovei şi Rusiei. Astfel de afirmaţii venite din partea celei mai înalte autorităţi ale unui stat membru şi care fac să depindă ameliorarea situaţiei reclamanţilor de retragerea cererii introduse împotriva acestui stat sau a altui stat membru reprezintă o presiune directă menită să împiedice exercitarea dreptului la recurs individual. Această concluzie est valabilă indiferent de influenţa reală sau teoretică pe care ar putea să o aibă această autoritate asupra situaţiei reclamanţilor. Prin urmare, declaraţiile dlui. Voronin se pot analiza ca o împiedicare, de către Moldova, a exercitării dreptului de recurs individual al reclamanţilor, cu încălcarea articolului 34.   Judecătorul Casadevall a exprimat o opinie parţial dizidentă la care au aderat judecătorii Ress, Tulkens, Bîrsan şi Fura-Sandström. Judecătorii Ress şi Loucaides au exprimat fiecare câte o opinie parţial dizidentă. Judecătorul Bratza a exprimat o opinie parţial dizidentă la care au aderat judecătorii Rozakis, Hedigan, Thomassen şi Panţîru. Judecătorul Kovler a exprimat o opinie dizidentă. Textele acestor opinii sunt anexate hotărârii.   ***   Hotărârile Curţii sunt accesibile pe site-ul Internet ( http://www.echr.coe.int ).   Grefa Curţii europene a Drepturilor Omului F-67075 Strasbourg Cedex Contact pentru presă : Roderick Liddell (telefon: +00 33 (0)3 88 41 24 92)                                     Emma Hellyer (telefon : +00 33 (0)3 90 21 42 15)                                     Stéphanie Klein (telefon : +00 33 (0)3 88 41 21 54) Fax : +00 33 (0)3 88 41 27 91   Curtea europeană a Drepturilor Omului a fost creată la Strasbourg în 1959 de statele membre ale Consiliului Europei pentru a analiza plângerile privind încălcarea Convenţiei europene   a drepturilor omului din 1950. Ea este compusă dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor semnatare ale Convenţiei.   Statuând în mod permanent din 1 noiembrie 1998, Curtea examinează în camere de 7 judecători sau, în mod excepţional, în Marea Cameră de 17 judecători, admisibilitatea şi fondul cererilor care îi   sunt prezentate. Executarea hotărârilor este supravegheată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Curtea furnizează informaţii mai detaliate privind organizarea şi activitatea sa pe site-ul său Internet. [1] Hotârile Marii Camere sunt definitive (articolul 44 din Convenţie) [2] Redactat de către grefă, acest rezumat nu implică responsabilitatea Curţii